Zilele erau pline de lumina, noptile in tacerea lor, erau pline de speranta. Pe strazi cutreierau acelasi şoapte, aceleasi dorinte neimplinite a celor ca mine.

Sunt epicentrul unui razboi pe cale sa inceapa, un vulcan pregatit sa erupa, un uragan ce ia nastere din lacrimile ce au curs in zadar. Se lasa noaptea si mandria marii este imblanzita de intuneric, vuietul muntilor dispare in uitare si soarele se cufunda in neant.

Deodata, muntii incep din nou sa murmure si o ceaţa l-i se pleaca la poale. Incep sa zbiere si Pamantul se cutremura. Ma inspaimant si incerc sa scap. Visele-mi sunt imprastiate pe jos si au luat forma unor pietre negre, parca de negura, din cauza neimplinirii. Acele vise, care altadata aveau stralucirea limpede a  unui cristal. Le adun si incep sa fug. Vulcanul incepe sa-si verse mania prin lava, parca venita din adancurile intunecate ale Pamantului. Coboara atat de repede coama muntelui si o vad in spatele meu, furioasa, nemiloasa si cruda, decisa sa-mi spulbere fiecare piatra ce o tin strans in pumnul meu.

Continui sa fug, nu privesc in urma, ci doar spre marea ce asteapta sa-mi spele pietrele de negura ce s-a depus pe ele, sa-mi redea din nou inocenta lor.

O zaresc si sunt tot mai aproape de ea, insa puterile incep sa ma lase. Am alergat mult, am visat pana m-am trezit si pietrele ce le strang in mana incep sa devina tot mai grele, o povara.

In sfarsit, aproape ca simt valurile semeţe ce se inalta spre stele, le vad !

Ma uit in spatele meu si lava plina de cruzime isi intinde mana spre mine sa ma ajunga. Nu mai pot fugi, sunt istovit de orice putere. Arunc pietrele spre limpezimea apei cu toata puterea ce-a ramas in mine. Nu am fost destul de puternic, si visele ce urmau a fii curatite de intuneric s-au oprit pe ţărm.

Ma opresc, ma pun in genunchi si privesc: In largul marii ia nastere un uragan colosal ce se indreapta spre visele mele. In acelasi timp, eruptia de furie isi croieste drum spre mine, spulberand tot ce se afla in calea ei. Ma ajunge si sunt transformat intr-o cenusa. Suflarea mea a devenit cenusa datorita dispretului pe care-l areti.

N-a mai ramas din mine decat ceea ce am visat toata viata  : visele ce stau ascunse in adancurile mării, cristalele ce le-am şlefuit o viata intreaga, o poveste traita, nescrisa si uitata intr-un colt din mine.

Iti scriu scrisoarea asta tie pentru ca esti singurul caruia ii pasa. Durerea e prietena mea, cea mai buna, defapt..

Stau aruncat aici si sunt sigur ca nimeni nu va observa. Langa mine stau imprăştiate pastilele ce nu am apucat sa le iau. Inchid lin ochii si-mi pierd singura constiinta pe care o am, nu-mi mai simt respiratia.

Mii de amintiri vin si se lovesc de mine, momente speciale ce sunt gravate pe inima mea. Incerc sa ma trezesc dar nu e viata-n mine.

Pilulele se zdrobesc intre ele pentru premiul cel mare: viata mea. Un val de frig imi acoperă nefiinta. Incerc din rasputeri sa ma ridic, dar degeaba. Punctul culminant se apropie prea repede.

Sunt eu cel de pe podea ?!

Simt cum ma inec in sangele-mi amar. Nu stiu unde voi merge, deocamdata sunt acolo.

E numai vina ta, pastila nenorocita !

Doar vina ta, a naibii supradoza..

Imi pare rau,

Eu.

Inchid ochii si trag o gura de aer rece. Muzica-mi zbiara la maxim in casti si ma gandesc la tine. Erai ploaia mea de vara, acum esti un simplu muritor  de rand, o clona intre miliardele de picuri ce-si  pierd existenta pe Pamant.

Oare cand ma voi bucura din nou de şoapta ta?

Incep sa tremur, erai doza mea de heroina, unde esti ?

Vad o luminina care ma face sa clipesc, e Soarele.

Cred-ca m-am trezit..

Atata inocenţă, atata puritate, nu ma mai satur sa te privesc. Esti un sentiment, esti o pictură, un rasarit, un cuvant inexistent. As vrea sa-ti patrund gandurile, esti indescifrabila. Esti un anotimp trecator, o negură pe care-o vad, dar nu o simt.

Simt ca nu esti aproape, simt ca incetezi sa ma imbratisezi, simt frig, frica si negura-i atat de deasa incat nu vad nimic. Nu-ti mai simt picurii, o, tu eternă ploaie de vara, unde-ai disparut ?

Ma simt o jucarie intre adolescenti, ma simt murdar si coplesit de false zambete.

Simt durere, ma simt nefolositor, folosit.

Gandurile tale ma calca in picioare, ma simt uitat intr-o ploaie de noiembrie.

Imi aduc aminte cum ma strangeai in brate, simteam ca ma inec in a ta imbratisare, vroiam sa ma inec, dar mereu ma salvai.

Acum nu simt decat cum cad in gol, nu am in minte decat imaginea impactului: sfaşietor. Traiesc razbunarea ta si nu pot face nimic. Zac in frig si-n ploaie si-mi simt ultima suflare. Mi-e frig. Unde esti tu, ploaie de vara ?

Ies din tipare si nu-mi pasa de consecinte, le traiesc, incerc sa reconstruiesc ceea ce pierd. Incepe sa-mi para rau ca nu m-am gandit la consecinte, totul se dărâmă.

Uneori, ca sa fac tot posibilul incerc imposibilul.De cele mai multe ori, soarta se opune. Soarta ? Nu cred in soartă.

Te privesc si-ti fotografiez gandurile. Totul conteaza, nimic nu trebuie risipit.

Traiesc ziua de azi facandu-mi planuri pentru maine. Incerc sa nu traiesc din trecut, nu pot sa ma abtin.Totul conteaza.

Ma pierd in propria atmosfera si-mi folosesc arma ca sa supravietuiesc, ca sa-mi gasesc ţelul, pentru ca mintea e o arma, intelegi ?

Dar daca e doar o fantezie, de ce ma omoara ? Credeam ca sunt mai puternic.Inca imi caut ţelul.

Incep sa ma intreb de ce sunt aici si nu acolo. Vreau sa fiu singur. I’m not okay ( i promise ), dar cum o sa ma vindeci tu, daca esti o boală si nu un medicament ?